Dumnezeu ne trimite oamenii de care avem nevoie

 Dumnezeu ne trimite oamenii de care  avem  nevoie, nimic nu este întâmplător!

      Profesoara de chimie D. (Dumnezeu să o odihnească în pace!), cu care facea pregatire pentru bacalaureat  baiatul meu cel mare, a fost omorâtă chiar pe o trecere de pietoni de către un motociclist care circula cu viteză mare. Cand am aflat, am fost şocată... şi cu lacrimi în ochi pentru cea care plecase (o cunoscusem) şi pentru că trebuia urgent să găsesc pe altcineva cu care băiatul cel mare să continue pregătirea la chimie, am gândit: „Doamne, ce mă fac? Unde găsesc acum, alt profesor bun?” 

   De la birou, cu inima îndurerată, dar cu speranţă în suflet, am plecat spre policlinică, la medicul de familie. Îmi aşteptam rândul să pot intra în cabinetul doctorului şi... lângă mine, pe banca pe care şedeam, era o doamnă cu care am conversat...şi din vorbă în vorbă o întreb:

 „- Sunteţi, cumva, cadru didactic?

  -Da! Imi răspunde, dânsa, puţin surprinsă.

  - De ce materie? Am continuat ...eu.

  - Sunt profesoară de chimie.

  Atunci mi-am zis: Mare şi Minunat eşti Doamne!”

  În câteva minute i-am povestit, doamnei M.S., tot ce se întâmplase şi cum m-am rugat ca Dumnezeu să rezolve această problemă.    Această întîlnire nu a fost întâmplătoare; Dumnezeu a făcut posibilă această rezolvare şi astfel am continuat pregătirea la chimie.

  A reuşit cu  bine la examenul de bacalaureat şi rezultatele la examen au fost bune!

  Cred, cu toată fiinţa mea, că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile şi că suntem salvaţi din situaţii aparent grele şi fără o rezolvare certă. Prin credinţă realizăm totul!

      

   O situaţie similară, mi-a povestit mama mea, că s-a întâmplat cu străbunica mea, Dumnezeu să o odihnească în pace! Mamaia M., a plecat singură din Feteşti spre Bucureşti, era în perioada anilor 1950-1960, să viziteze o fată pe care o adoptase şi o crescuse de mică şi care se stabilise în Bucureşti, prin căsătorie.

   A plecat cu trenul de la Feteşti spre Bucureşti, dar Mamaia M., uitase să ia cu ea adresa fetei, tanti C., care o avea notată pe o bucată de hârtie. Ajunsă în Gara de Nord, s-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân şi a intrat în vorbă cu el. Cu credinţă şi cu convingere l-a întrebat direct, cu vorbe simple:   „Ai, bre! ştii matale unde stă Ecaterina C. ?” Acel bătrân s-a închinat şi i-a spus că este chiar vecinul Ecaterinei, fata pe care ea o crescuse de mică şi că are să o conducă el, la casa ei.

   Astfel, străbunica, o femeie simplă de la ţară, venită pentru prima oară în Bucureşti, a ajuns unde a dorit, cu credinţa pe care o avea...”Mare eşti Doamne!” aşa spunea ea...şi mai este ceva...nu uita niciodată să mulţumească Lui Dumnezeu pentru Tot.

   Iată, dragii mei cititori, cum Dumnezeu ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie, atunci când trebuie şi unde trebuie!